Stire 07.11.2024 ⋅ 0 comentarii
„Avram Iancu”. Dramă istorică, Editura Hoffman, Caracal, 2019. Note de lectură
Context:
Drama istorică în trei părți, recent reeditată, poartă, chiar la început, următorul însemn:
„Mulțumim doamnei Ioana Micu pentru permisiunea și ajutorul acordat în tipărirea operei tatălui său.”
Intervenția autorului este absolut lămuritoare: „Adevărul este că am scris acest poem dramatic (așa a fost denumit și îmi place să cred că este așa) în trei sau patru zile, direct la mașină, într-o cămăruță sordidă din subsolul unei clădiri aflată pe strada Știrbei Vodă. Eram la începutul începuturilor și mi se părea că această piesă mă va scoate din anonimat (...).
Amintesc încă o dată celor interesați și, mai ales, mie, în primul rând, că asta se întâmpla în iarna lui 1967 și gândul de a scrie o asemenea piesă mă preocupa de vreo doi ani (...) Am scris piesa după ce am citit aproape tot ce s-a scris, în afară de piesa lui Lucian Blaga, pe care nu am citit-o, de teamă să nu mă influențeze (...)
Îl reînviasem într-un fel (ajungând să mă contopesc până la suferință cu destinul eroului). Am vrut să fie un erou al neamului meu, împovărat de nevoi, nedreptățit și împilat, dar niciodată subjugat și învins (un erou purtându-și crucea neamului prin aerul limpede al munților, urcând cu ea pe scările timpului, viu și adevărat).”
Conținuturi:
Personajele sunt următoarele: Avram Iancu, Buteanu, Doinașul, Dobra, Axente Sever, Popa Vlăduțiu, Pelaghia Roșu, Fani Șuluțiu, Bălcescu, Dragoș, Solul lui Kossuth, Hatvany, Ofițerul, Kazar Împăratul, Hoffer, Kling, Funcționarul polițienesc, Primul moț, Al doilea moț, Soldați unguri, moți, polițiști. Fiind o lucrare literară aparținând genului dramatic, piesa cuprinde absolut toate părțile componente, deci aceste personaje, acte/părți antracte, scene, didascalii, dialoguri, conflicte de situație sau de personaje.
Partea întâi:
Luminiș de pădure, îmbrățisat de copaci, în depărtare pe coama dealurilor domoale, case moțești, mici și cochete ca niște minuscule cetăți de lumină. Aici e locul de tabără al lui Iancu. În stânga scenei, pe un podium simplu, e așezat un jilț bătrânesc, cu spătarul încrustat. În cele două părți, două tunuri, de care se sprijină câteva tulnice. La deschiderea cortinei, o lumină de început de zi cade pieziș peste trunchiul unui copac doborât, care, ziua, servește ca „lemn de hodină” și pe care Ion Doinașul doarme, sforăind, ca și cum ar dormi într-un pat... cu baldachin. Din dreapta scenei, intră Pelaghia Roșu.
Pelaghia (oftând):
-Vai dă opincile mele! Noroc că-s din porc de doi ani.
(Spre public):
-Mi-o fost cam urât prin codru. Nu de strigoi.
(Se apropie de jilțul lui Iancu și ia în mână sabia).
-M'tulai, ce coasă!
Ion Doinașul:
-N-ai alinare muiere, ori ce te-o apucat dă umbli noaptea vandră?
Pelaghia:
-Am venit la Iancu!
Doinașul (fluieră):
-Îl cunoști, ai avut vorbe cu el?
Pelaghia:
-Ba! (am venit să ne înscriem pentru bătaie)...
(Ies amândoi, din stânga intră gânditor, Iancu).
Iancu:
-N-am somn Ioane!
-Dreptatea n-o facem noi, Ioane!
Axente Sever (intră, cu vestmintele rupte):
-Nu mai por Avrămuț, nu mai pot! (noi vrem dreptatea noastră).
Iancu:
-Încercați-vă în bâte!
Un moț:
-O venit trimisul lui Kossuth!
-Solul (intră cu escorta):
-Sunt trimisul lui Kossuth!
Iancu (tăios):
-Iancu Avram.
Buteanu:
-Am venit să ne sfătuim!
(Se aud împușcături tot mai apropiate).
Hatvany:
-E război!
Moț și român din Vidra.
...................
(Cortina).
Partea a doua:
Același decor, foarte puțin schimbat. În depărtare se zăresc focuri de tabără, corturi improvizate. E o noapte albastră și limpede. Sus, luna roșie, ca o rană, arămește pădurea.
Pelaghia Roșu stă ghemuită la picioarele unui copac.
Iancu, trist gânditor.
Iancu (monologând):
-Ce noapte!
-E cineva aici?
Pelaghia:
-Eu sunt, Crăișorule...
Iancu:
-Am dormit în fân!
Pelaghia:
-E frumoasă domnișoara!
Fragedă și legănătoare ca salcia... (Domnișoara Fani)
-Am auzit că o să avem nuntă.
-O să mă chemi la nunta ta?
Iancu se sprijină de copac și o privește, mirat.
Doinașul:
-Ce, te ai apucat să scoți pomi din rădăcini? (...)
Intră Dragoș cu chipul răvășit.
Doinașul:
-Din a cui ceată, fițî?
Primul moț:
-Din a Popii!
(Cortina).
Scurt antract în care se va schimba fundalul decorului. Un cimitir vechi, cu cruci bătrâne și unele proaspăte).
Iancu:
-Toți intrăm mai degrabă sau mai târziu în moarte. Totul e să știi pentru ce mori!
(Intră Doinașul, fără chef)
Iancu:
-Ce-i Ioane?
Miroase văzduhul a otavă cosită și o dat cucul glas de mai.
(Duios)
-Du-te, Ioane, și cosește-ți fânul... treci și prin Vidra... pe la mama.
-Spune-i sănătate din partea mea.
Doinașul (înveselit):
-Să trăiești, Avrămuț!
Axente: (Se aud zgomote de copite, trece prin fundalul scenei).
-Vine Coarchiș cu ceata. E și o femeie cu ei.
Iancu:
-O femeie? Fani?
-Și Bălcescu.
Bălcescu:
-E un munte de femeie... Pelaghia...
(Din culise se aude un cor de bărbați cântând prima strofă din „Deșteaptă-te, române”.
Iancu, Bălcescu și ceilalți se descoperă în tăcere, corul se pierde. Intră Fani și Pelaghia)
Doinașul:
-Servus, Pelaghia! Nu te-ai măritat încă?...
Iancu:
-Și-acum o gură de vinars moțesc!
Bălcescu:
-Pentru visul vieții tale!
.....................
Partea a treia
Un Salon de primire, la Viena, precedat de un mic hol. Birou de lucru elegant, mobilă aurită în stilul epocii. Pe perete, o hartă a Imperiului. În scenă, comisarul imperial, Hoffer și secretarul acestuia, Kling.
Hoffer:
-Mi se pare, domnule Kling, că va trebui să luăm măsuri mai directe împotriva delegației condusă de Iancu.
Kling:
-Exact asta vroiam să vă propun și eu, Excelență! (Deschide un dosar) Am aici măsurile pe care le-am preconizat și justificările!
(Intră Iancu și Axente Sever)
Hoffer:
-Poftiți,domnilor! (Cum vă place Viena, domnule Iancu?)
Împăratul:
-Iată, că ne-a fost dat să vedem în persoană pe Craiul munților!
..................
(Cortina)
Decorul reprezintă o locuință moțească. Scaune și o masă de brad. Pe un perete un steag austriac cu pajura împărătească. În scenă, Iancu, stând la masă, cu chipul schimbat, chinuit, trist. Iancu(monologând):
-Deșertăciune și minciună...
Moțul:
-Împăratul face o vizită în Transilvania.
Un moț:
-Veste de la Vidra! Împăratul se cinstește la tine acasă!
Iancu:
-Vinul pe care îl bea, are gust de sânge!
(Se aud bătăi puternice în ușă)
O voce:
-În numele împăratului, deschideți!
(Soldații îl leagă, Iancu se zbate).
Considerații:
Fiind o dramă istorică, Mircea Micu pune accentul pe firul evenimentelor din perioada lui Avram Iancu. Fiind o lucrare de epocă, autorul concentrează scrierea creativă, pornind de la contextul istoric și plasează eroul principal pozitiv (alături de moții oșteni) alături de personajul negativ al inamicului. Jocul personajelor se supune conflictului dramatic existent:
Hoffer: -Găsești că vienezii se aseamănă cu... moții dumitale?
Iancu: -Cu mici diferențe. Moții mei sunt mai deschiși!
Exprimându-se și în teatru, autorul dovedește o stăpânire aparte, atât asupra creionării mișcărilor scenice ale personajelor, cât și asupra varietății sale de exprimare, pendulând între genul liric și epic și culminând cu cel dramatic (de altfel, cum altfel, din moment ce se declară ascendent de moți adevărați). Descrieri ale unor peisaje superb-metaforice și comparative, stări de suspans meditative, de un dramatism aparte îi conferă acestei piese de teatru un loc bine meritat în literatura română (iată, la Bicentenar): „Moare, de atâta cântec, pasărea pe creangă și somnul nu vine. Se topește luna în fântâni și rămâne singură steaua de ziuă și somnul nu vine.”
Limbajul literar se împletește cu limbajul popular sau expresiile de ordin local cu rol de împestrițare a exprimărilor: „Gura, țoală, că amuși te plesnesc”; „Pe mine cine să mă iubească, îs cât un bărbat?!”; „La noi se folosește un proverb-Îi citești în inimă ca-n carte.”
Exprimări care curg, însoțesc eroul piesei, precum și potrivirea este tipică: „Îngheață frunza de atâta liniște.”; „Gândurile, vin viclenele, dau năvală. Și luna asta, care-mi picură lumina în sânge.”
Foarte expresive sunt contrastele, de tip oximoronic, lumină/ întuneric, sânge/ liniște ș.a., acestea fiind ca o pecete pe monologul interior sau cel rostit al personajului eponim: „E lună plină și bătrânii zic că în asemenea nopți ți se arată soarta.”
Tipicul personajelor este extras din realitatea istorică (ca element de intrigă și subiect complex): „Iancu: -Nu aștept milă de la nimeni. Prin noi va veni izbăvirea.”
Finalul piesei e de un dramatism aparte:
„Doinașul (plângând spre spectatori):
-Buciumați, măăăă, buciumați!
Iancu (moare sprijinit de brad):
-Lumină...
Mireasa mea, în straie albe...”
Concluzii:
Foarte multe amănunte relevă un portret al „Duhului lui Iancu”. În jurul acestui personaj, e un triptic: Iancu, Doinașul și Pelaghia (atât câte acte/ părți sunt segmentate).
Însă, nu trebuie trecut cu vederea petecul de eros (prin Fani,„mireasa”)sau alte nume: Buteanu și Bălcescu. Iar trecerea Transilvaniei și maiestuosul gorun le comentează Mircea Micu prin vajnicul său personaj, debordând dinspre lirism înspre tragism. Volumul, dedicat lui Mihai Cîrciog, care conține peste optzeci și cinci de pagini (coperta I-Hoffman Design, coperta IV-un considerent ce aparține lui Nichita Stănescu), se încheie apoteotic cu „Piesa văzută de…”
Așadar: „Autorul acestei noi ipostaze dramatice-Mircea Micu-întruchipează pe Iancu dintr-o mare dragoste de poet, ridicându-l la simbolul sublimului!” (Aurel Gurghianu,1978).
„Zilele acestea am avut prilejul să asist la o premieră de excepție. Este vorba de piesa Avram Iancu a cunoscutului poet și prozator Mircea Micu, pusă în scenă de către Dan Alecsandrescu la Teatrul Național din Cluj-Napoca.” (Nichita Stănescu, 1978).
„Oamenii vin spre Iancu din adâncuri neștiute, urcă spre el, iar eroul parcă se contopește cu gorunul viguros, al cărui nevăzut vârf e în nori: (Valentin Silvestru, 1978).
Fără a avea pretenția unui exhaustiv eseu, aceste note de lector au menirea de a evoca două lumi: lumea lui Mircea Micu din podiumul teatrului său și lumea moțului Iancu din pantheonul spiritului său (ancorând realități istorice în scop evocator).
Ca poem istoric, „Avram Iancu”, scris de Mircea Micu, scoate în evidență drame umane la umbra codrilor tovarăși, iar pe ramuri de trunchi de arbore, Iancu și-a desfăcut brațele în semn de cruce (de răstignire metaforică).
E semn de reconstituire istorică, de o atitudine și dramatism liric, insistându-se asupra zbaterilor sufletești, improbabile.
Florica R. Cândea, UZPR Arad
Sursa: ARQ
