DIALOGURI NECONVENȚIONALE – VASILE FILIP

Florica R. Cândea - Bun găsit la Salon Gutenberg, stimate domnule Vasile Filip! Nu este o zi întâmplătoare astăzi. Anume aleasă, ziua, aș dori să vorbim cu cărțile (mă rog, foaia, pe masă). Și nu singură: vom fi la trei mâini, profesorul Carina Baba este un bun editor, publicist, scriitor, pedagog din generația optzeci a Aradului. Aceste Dialoguri (mai altfel) vor face subiectul unei (mai altfel) cărți curând.  În serial  Dialoguri neconvenționale am stat la o cană de „poveste” cu multe persoane/personalități de peste tot.  Așadar, cine sunteți și de unde veniți?

V.F. Cum mă cheamă, văd că știți: Vasile Filip. Cine sunt? Și asta mă gândesc că ați aflat. Poate ar trebui să răspund cu o poantă-întâmplare. La una dintre edițiile Festivalului de Teatru Clasic de la Arad venise marea actriță Oana Pellea și eu trebuia să îi iau un interviu. Așa că m-am pregătit cu seriozitate, am citit, în revistele de specialitate (la care ziarul „Adevărul” era abonat), tot ce am găsit despre ea. Când ne-am întâlnit, am început să îi spun cât de mult o apreciez și mi-am motivat admirația prin tot ce aflasem. La un moment dat, mă privește zâmbind și mă întreabă: „După tot ce mi-ai zis, ce mai vrei să știi despre mine?” Pe moment, m-am șocat dar am avut un dram de inspirație și am continuat: „Despre un artist genial ca dumneavoastră nu poți ști niciodată totul”. Am văzut cum se luminează și-am început discuția. A ieșit un interviu de care îmi amintesc, oricând, cu plăcere.

Ca să schimbăm registrul: am povestit foarte multe despre mine în volumul „Jurnaliști arădeni selfie”, realizat cu colegi din Filiala „Ioan Slavici” Arad a UZPR. Scriam în „De la poezie, la gazetărie”,  că m-am născut în satul Prunișor (județul Arad) într-o familie modestă. Tata era zidar și, cum nu eram prea cuminte la școală, într-o zi (după o năzbâtie cu prietenii) mi-a arătat palma. Dar nu ca să mă bată ci să mă motiveze să învăț: „Dacă nu te ții de carte, așa o să fie și brâncile tale” (erau crăpate și sângerau de la cărămizile și maltărul cu care lucra). Asta m-a înfiorat și m-a pus pe gânduri. Și uite așa, fugind de zidărie am ajuns la poezie și-apoi la gazetărie, adică ziarist.

Carina Baba - În primul rând, onorată să stau alături de dv. la o cană de „poveste”. Deși din generația ꞌ80, tot un învățăcel mă consider, drept pentru care voi asculta cu atenție „povestea” din această minunată zi de primăvară. Care sunt pove(știrile) care vă plac cel mai mult?

VF - Se vede treaba că sunteți profesoară de limba română și vă place să vă jucați cu cuvintele chiar folosind semne cunoscute și în matematică (precum parantezele). Dacă doriți să mă refer la poveștile copilăriei pot să spun că mi-au plăcut toate, pentru că aveau un final fericit (ceea ce mă bucura enorm), dar îmi plăceau mai mult pove(stirile) lui Ion Creangă mai ales că în „Amintirile...” lui mă regăseam și eu, în copilărie, cu prietenii mei de pe ulițele satului. Cât privește știrile, le prețuiesc doar pe cele adevărate, indiferent în ce gen publicistic sunt prezentate (este obligatoriu ca toate - de la articol, la interviu, până la simpla știre – să ofere o informație). Când vorbesc de cunoscuta știre de presă (despre care toată lumea cunoaște că neapărat trebuie să răspundă la patru întrebări – cine?, ce?, când?, unde? – sau încă două – de ce?, cum? – dacă e dezvoltată), consider că este o modalitate de a oferi cititorului întâmplarea simplu, lăsându-i acestuia interpretarea. Dacă ar fi să aleg domeniul, indiferent cum este prezentată știrea – piramidă, piramidă răsturnată, vagon – le prefer pe cele culturale, sociale, de fapt divers, mai puțin pe cele economice și chiar politice. Le consider, oricum, baza jurnalismului, indiferent că e vorba de presă scrisă, audio-vizuală sau on-line. Despre felul cum sunt făcute și prezentate, ar fi prea multe de spus.

FRC - Să tot fie peste patruzeci de ani de când ne cunoaștem. Eu, voluntar, dumneavoastră un excelent ziarist (student pe atunci). Să povestim puțin despre „Flacăra” jurnalismului,vă rog.

VF - Când eram licean, veneam des la Arad, cu prietenul Vasile Sărăndan, la cenaclul „Nicolae Labiș”- condus de (pe atunci) tânărul jurnalist Emil Șimăndan de la „Flacăra roșie”. El ne-a vorbit și despre ziar, îl mai căutam pe la redecție și am început să citesc zilnic (aveam abonament) publicația pe care am găsit-o interesantă. Însă nici nu mă gândeam să scriu, o tot țineam cu poezia.

La puțină vreme, după un eșec „la mustață”, cu Facultatea de Filologie din Cluj, mi-am zis că am umblat destul după cai verzi pe pereți și ar fi cazul să mă las de poezie și să caut ceva serios. Dar nici nu reușisem să-mi limpezesc bine gândurile, că am fost luat în armată. A fost cea mai urâtă și umilitoare perioadă din viața mea dar a avut și ceva bun: am fost premiat la concursurile de publicistică organizate de două reviste militare. Articolele mele au luat premiul I la „Scutul patriei” din Cluj și premiul II la „Apărarea patriei” din București. Aceste succese mi-au aprins scânteia visului spre o posibilă profesie.

Imediat după eliberare, m-am angajat funcționar la Spitalul Sebiș și, lucrând mai mult la birou, citeam, cu mare atenție, „Flacăra roșie”. Așa am observat că, alături de ziariști, scriau și corespondenți din tot județul. Mi-am zis să încerc și eu și am trimis un articolaș despre spital. Nu am spus nimănui până când a apărut în ziar. Atunci m-am lăudat la toți. Din Sebiș mai publicau Vitalie Munteanu și Pavel Bândea și am căutat să găsesc subiecte mai interesante, să întrec „concurența”. Se pare că am reușit pentru că au început să-mi apară, din ce în ce mai mult, articolele în ziar. Ba chiar într-o zi m-a căutat Pavel Bândea și a spus că redactorul-șef  Crăciun Bonta ar dori să mă cunoască. Abia am așteptat să găsesc un prilej să merg în delegație la Direcția Sanitară ca să ajung la redacție. Sfios, m-am prezentat la redactorul-șef și-am întâlnit un om deosebit, care mi-a dat sfaturi ca un părinte, mi-a spus că ar vrea să lucrez în redacție, că va fi lansat un concurs pentru amatori iar cei mai buni vor fi recomandați pentru Facultatea de Ziaristică. Eram extrem de fericit și mă gândeam deja la concurs, făceam planuri. S-a publicat, la ceva vreme, anunțul pentru concurs și am scris mult, îndeosebi reportaje (precum „Drumul lemnului” – despre păduri, despre gaterele ce prelucrau lemnul și despre fabrica de mobilă care scotea produsul finit). De Ziua Presei (pe 15 august atunci) au fost anunțați câștigătorii iar eu eram pe locul I. M-au felicitat toți – și ziariști și corespondenți – iar cu mulți dintre ei chiar m-am împrietenit. Concursul s-a organizat și în anii următori iar eu am fost pe primul loc la toate edițiile, până am plecat la facultate. În acest timp am reușit să-i cunosc pe toți, să simt atmosfera deosebită din redacție și să-mi doresc să ajung, cât mai repede, alături de acești ziariști minunați. Și visul mi s-a împlinit.

CB - În Franța jurnaliștii și scriitorii sunt foarte buni prieteni. Uneori, chiar își schimbă rolurile între ei, mai în joacă sau mai în serios. În România cum e? Sunt jurnaliștii și scriitorii prieteni? Vor jurnaliștii să devină scriitori (în sensul clasic al cuvântului)?

VF - Nu știu cum este în Franța, dar cred că și la noi sunt relații de amiciție între ziariști și scriitori. Cel puțin la Arad, nu știu să fie dușmănie. Eu sunt prieten cu toți. Cu poetul Vasile Dan, președintele Filialei Arad a USR, am o colaborare foarte bună și în calitatea mea de președinte al Filialei „Ioan Slavici” Arad a UZPR.

Dacă vor jurnaliștii să devină scriitori, nu aș putea să răspund cu „da” sau „nu”. Mă gândesc că poate sunt mulți cei ce vor să scoată o carte (comit poezie ori proză – zic ei), dar sunt și scriitori care fac gazetărie (poate li se trage de la Eminescu ori Slavici). Totul este să o facă bine și unii și alții. Măcar în ceea ce cred că sunt. Cunosc destui în Arad care au poate zeci de cărți dar nu sunt scriitori, și autori de tot felul de texte, publicate, care pe unde apucă, dar nu sunt ziariști. Și atunci se amestecă, într-un malaxor de antitalente, și „bat” la porțile celor două filiale să fie membri USR sau UZPR (știu ei de ce).

FRC - Aș dori, că tot suntem la Neconvenționale, să pun o întrebare: Se fură această meserie?

FV- Dragă, se fură peste tot. În ziaristică, poate mai puțin că nu sunt nici „surse” nici „resurse” ca la tezele de licență la facultate, la masterat și, mai abitir, la doctorat. În presă se practică acum un furtișag ca la colectiv (CAP): toți iau din holdă. Mai exact, dacă de la o instituție se dă (de către PR-ișri) un comunicat de presă, îl găsești, la fel, în ziare și pe site-uri, fără semnătură sau semnat de diverși jurnaliști.

Dacă se fură meseria de ziarist? Greu de spus pentru că este cam dificil să urmezi anumite șabloane, după unul sau după altul. E adevărat că jurnalistica se și învață (trebuie să stăpânești regulile genurilor gazetărești, să ai o cultură generală măcar bună, etc). Textele de presă trebuie să fie clare, într-un vocabular accesibil cât mai multor cititori, pe când creațiile literare au o libertate mai mare – asta nu înseamnă că orice alăturare de cuvinte este metaforă.

Desigur, cum ne plac anumiți scriitori, așa putem aprecia și ziariștii talentați. Eu cred că (e o părere personală) cel mai bun ziarist din România a fost Brunea Fox. Reportajele lui, în special din leprozeria Lărgeanca, sunt la fel de fascinante ca prozele scriitorilor sud-americani pentru literatură. Când eram mai tânăr, am zis că mi-aș tăia o mână dacă aș scrie ca Brunea Fox. Dar nu am avut curajul și am scris ca Vasile Filip.

CB - Jurnalismul reprezintă o pasiune pentru dv.? Dacă da, cum a apărut aceasta? Când și cum v-ați dat seama că doriți să lucrați în acest domeniu? 

FV – Desigur, jurnalismul reprezintă pentru mine o pasiune că altfel nu m-aș fi apucat de gazetărie. Dar, în același timp, ziaristica a fost pentru mine și o meserie. De aceea eu tot am spus că jurnalistul profesionist este doar acela care a mâncat o pâine într-o redacție. Pentru că nu este ușor. Să nu credeți că este doar așa o relație idilică (pasiune – profesie). De multe ori cauți subiecte și nu le găsești, în nenumărate rânduri te întrebi ce scriu pe mâine, ori stai în fața hârtiei și nu știi cum să începi și unde vrei să ajungi. Aceste lucruri te macină, nu te duc nicidecum în extaz. E drept, după ce ai reușit și ești mulțumit de ce ai scris, e imensă bucurie.

Eu am început să scriu, chiar din clasele primare, poezioare patriotice. Mai târziu, când umblam prin cenaclurile literare de la Sebiș („Doina Crișului”), ori de la Arad („Nicolae Labiș” și „Lucian Blaga”) mulți mă lăudau că sunt foarte bun, dar eu nu eram prea entuziasmat de poeziile mele. Și, după un duș rece – așa cum v-am spus – am ales drumul jurnalisticii. Poate am devenit mai pragmatic. Mă gândeam că ziaristica e o meserie din care poți trăi, pe când ca scriitor nu poți face bani decât dacă ești foarte talentat, nu zic genial (ca să nu ne batem joc de cuvinte).

FRC- Care ar fi una din experiențele trăite „pe viu”, în redacție sau pe teren?

VF- Dacă aș înșira toate poveștile („poantele”) din cariera mea de jurnalist, nu v-ar ajunge cartea pe care vreți s-o scoateți. Așa că vă spun, așa cum ați cerut, doar una.

Într-o duminică am fost la sfințirea unei biserici din județ. După ce am revenit în redacție, am coborât în Clubul presei să scriu articolul (era obligatoriu să scrii pentru ziarul de a doua zi, nu când ai chef). Nu era un reportaj greu de realizat, mai ales că deja știam tipicul acestor slujbe. Mai mult trebuia să fiu atent să nu fac repeții obositoare. Așa că aveam grijă să spun, diferit pe momente: Prea Sfințitul Episcop Timotei Seviciu (a fost întâmpinat de un sobor...); Întâistătătorul Eparhiei (a sfințit exteriorul bisericii...); Episcopul Aradului, Ienopolei și Hunedoarei (a rostit cuvântul de învățătură...), ori Chiriarhul Eparhiei Aradului (i-a felicitat pe preotul paroh și pe credincioșii bisericii...)

După ce am terminat textul (cules la calculator) l-am recitit și l-am predat la corectură, unde lucrau două colege bine pregătite. Dar ele, lecturând cu atenție, s-au înpotmolit la cuvântul „chiriarhul” și și-au zis că așa ceva „nu există în limba română”. „O fi băut Filip ceva bere în plus” – a zis cealaltă. Și amândouă au hotărât să-l ducă în limba noastră literară.

Toate bune și frumoase până a doua zi când mă sună părintele Vasile Pop și mă întreabă: „Cum îl făcuși mă pe PS-ul?”, „Cum să-l fac, că i-am lăudat pe toți?” „Pe dracu – zice consilierul cultural, altminteri prietenul meu – ai scris că Timotei e chiriașul Eparhiei”. Nu l-am lăsat să respire și i-am ripostat: „Și ce vrei să zici, nu e chiriaș acolo chiar dacă nu plătește chirie?”. S-a amuzat (mai ales când i-am explicat că asta precis mi se trage de la corectură), iar, peste câteva zile, când am avut treabă la Episcopie, Prea Sfințitul Timotei m-a întâmpinat râzând: „Dom’ profesor (așa îmi spune și acum Înalt Prea Sfințitul Timotei) ziceți că-s chiriaș și nici nu plătesc”. Pățania a creat mult umor și în redacție iar fetele de la corectură mi-au spus să nu mai folosesc așa cuvinte buclucașe de care nu au auzit.

CB - Care au fost jurnaliștii care v-au inspirat?

VF- Așa cum v-am mai spus, îi prețuiesc pe mulți ziariști. Însă, de inspirat nu m-a inspirat niciunul. Poate aș fi dorit să scriu ca unul sau ca altul, dar în jurnalistică așa ceva este mai greu, dacă nu imposibil. Pe mine m-au inspirat faptele, întâmplările, oamenii cu care m-am întâlnit sau am stat de vorbă. Niciodată nu am plecat pe teren, într-o documentare, cu o idee fixă despre ce o să iasă din scrierea mea.

FRC - Viața la țară! La dolce vita! Prune, Prunișor! Familia!  Calitatea de Președinte al Filialei Arad „Ioan Slavici” a UZPR. Cum e să fii bogat sufletește cu atâtea și altele?

VF- La atâtea enumerări mai că imi vine să mă cred extrem de bogat. Chiar și sufletește. Viața la Prunișor e ca o întoarcere în copilărie (păcat că nu mai sunt anii aceia). Dacă nu ar trebui să mai lucrez în grădină ori în pruniște (că tot ziceai de prune), în fiecare zi aș crede că este duminică. Iar când se adună cât mai mulți membri ai familiei pare o adevărată Sărbătoare Împărătească. Că tot băgași aici și „foncția” mea de președinte al Filialei Arad a UZPR, pot să spun că nu mă lasă să mă plictisesc.

CB - Ce alte pasiuni aveți?

VF- Sunt un îngrijitor serios de animale. Am cam zece pisici (dintre care trei sunt acum gravide). Șeful „clanului” felin este mârtanul Arthas. El mai vine și prin casă să se uite la televizor. În curtea unde țineam găini, tronează acum câinele Marko, un șorecar foarte drăguț, care e prieten cu pisicile. Ele mă scoală când se luminează de ziuă și mă pot retrage, seara, doar după ce le hrănesc pe săturate. 

FRC - Să intrăm puțin și în miez de alte delicii: vă place să grădinăriți, să vă așteptați goștii, mai este cuptoriște p'aclo, ce serviți așa, pe fugă, frugal?

VF- Tuturor le plac grătarele. Ia ceva timp prepararea lor dar e și un prilej de discuții. Repede de tot, poate fi o hrană rece cu șuncă, clisă, brânză, ouă fierte, ceapă și usturoi verde iar, mai târziu, ardei și roșii. Dar câte și mai câte se pot pregăti la țară...

CB - Ce (mai) citiți? Despre ce (mai) scrieți?

VF- Trebuie să recunosc că nu mai citesc ca un apucat (cum spunea cineva). Acum citesc mai mult cărțile pe care le primesc de la cunoștințe, fie din Arad, fie din alte locuri din țară. Toți doresc să-mi spun părerea despre opera lor și chiar să le scriu o cronică. Dar la aceasta am rezistat eroic (pe motiv că nu mai lucrez, efectiv, în presă). Doar unul, prof. dr. Dorin Uritescu, din București, m-a convins și am scris despre cinci din cărțile lui. Abia ce am citit și am scris (ca să răspund la partea a doua a întrebării) cronica la volumul lui de balade erotice „Pe Rio Costa”.

FRC - Ar fi multe de vorbit, așa, la vreme de cireși în floare. Ați făcut multe! Ce (oare) nu ați făcut?

VF - Ei, la asta nu m-am gândit. Probabil că sunt mulțumit de ceea ce am realizat. Și dacă, zilnic, îmi programez să mai fac câte ceva, astea-s nimicuri.

CB - Vă mulțumim pentru poveste! Nădăjduim să ne mai spuneți și altele! Sărbători binecuvântate!

Sursa: ARQ