Național 16.08.2021 ⋅ 0 comentarii
„Patria noastră trebuie să fie credința noastră”, le-a spus duminică Președintele Academiei Române participanților la Serbarea de la Putna – 2021. Continuitatea unui ideal. „Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română.”
Președintele Academiei Române a explicat, conform Basilica.ro, de ce Sfântul Ștefan cel Mare a inspirat idealul de unitate națională al tinerilor români din 1871 și a îndemnat românii să cinstească memoria făuritorilor României Mari.
„Haideți să luăm tradițiile și istoria, ca să ne fie un imbold pentru prezent și viitor, să ne închinăm cu smerenie, cum au făcut strămoșii care au construit această țară, să prețuim limba și să ne cunoaștem cu demnitate locul în Europa”, a spus academicianul conform aceleiași surse.
Text integral:
Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfințiile Voastre,
Preasfințiile Voastre,
Preacucernici părinți,
Preacuvioși monahi,
Preacuvioase monahii,
Distinși reprezentanți ai autorităților,
Dragi români din nordul Bucovinei, din Basarabia și de pe toată rotunjimea pământului românesc,
Preacinstită și preasmerită adunare,
Cum se putea o ocazie mai bună pentru cei care au gândit viitorul acum 150 de ani – e vorba de viitorul poporului nostru – decât această zi de Adormire a Maicii Domnului din viața trecătoare pământească și de trecere a ei în viața eternă?
Era ca o metaforă pentru națiunea noastră adormită și necăjită, care trebuia să intre, prin marile fapte ale marilor oameni de atunci, în eternitate. Evenimentele de la Putna de acum 150 de ani găseau poporul român, cel mai numeros popor din sud-estul Europei, risipit în mai multe țări.
Din fericire, nucleul său, dar nu și cea mai mare parte a acestui popor, era concentrat, începând cu 1859, în România, formată pe atunci doar din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpați și Prut și din Bugeac, cele trei județe din sudul Basarabiei.
Cea mai mare parte a pământului nostru și a poporului român se afla sub stăpânirea imperiilor vecine. Dobrogea era sub otomani, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina erau sub austro-ungari, pe lângă mulți români risipiți prin Balcani, care nu au avut niciodată șansa să trăiască în propriul stat românesc.
Tinerii studioși din România și din teritoriile românești înstrăinate s-au gândit atunci ca, prin cinstirea amintirii celui mai important domn pe care l-au avut românii în Evul Mediu, Ștefan cel Mare și Sfânt, să stimuleze efortul fundamental al libertății și unității naționale a tuturor românilor.
Și unde se putea mai bine decât în locul nostru sfânt, în Mănăstirea Putna?
Este important de știut că cele mai avansate idei ale conducătorilor, ale elitei intelectuale europene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, era u ideile care susțineau emanciparea națională a popoarelor.
Progresiștii epocii, aceia care gândeau la viitorul popoarelor europene, prevesteau și luptau pentru prăbușirea imperiilor multinaționale și pentru formarea câte unui stat pentru fiecare națiune.
Aceste imperii, care urmau să cadă după Serbarea de la Putna, erau cel Otoman, cel Austro-Ungar, cel Rusesc și chiar proaspăt-renăscutul Imperiu German.
Pentru popoarele care erau în întregime sau în parte prizoniere acestor formațiuni anacronice, nepotrivite vremurilor, se prevedea crearea și întregirea statelor lor naționale. Statul național era văzut atunci ca principala instituție de organizare, de protejare și de asigurare a viitorului fiecărui națiuni.
Se spunea că fiecare popor devenit națiune avea nevoie de o casă a lui și că această casă se cuvenea să fie statul național, după exemplele pe care ni le dăduseră mai-marii Europei cu mult înainte.
Prin urmare, tinerii români care au venit la Putna în 1871 s-au înscris în această mișcare generală europeană de emancipare a națiunilor, adoptând-o și adaptând-o și pentru români.
Autoritățile României de atunci erau obligate, în ciuda idealurilor naționale pe care le împărtășeau, să fie mult mai reținute și mai precaute, să se exprime adesea indirect, să uzeze formule diplomatice consacrate.
Dar tinerii, studenții, intelectualii erau liberi să spună ce gândesc, chiar dacă în afara zidurilor mănăstirii vegheau drasticele autorități austro-ungare.
Se considera atunci că abia după atingerea obiectivului independenței naționale a României ne puteam gândi la unire cu România a tuturor provinciilor aflate în afara României. Tinerii nu erau constrânși în zborul gândului lor. Ei puteau arde etape. Puteau visa la Unirea cea Mare înainte de câștigarea independenței.
Și totuși anumite măsuri de prevedere erau absolut necesare, pentru a nu risca să se compromită totul. Mănăstirea Putna era situată în Țara de Sus a Moldovei, de acolo de unde a venit ființa celei de a doua libertăți românești și, mai nou, de pe la 1775, se chema Bucovina și ajunsese parte integrantă a Imperiului Habsburgic.
Imperiul acesta al Habsburgilor, se transformase în 1867 într-o monarhie cu două capete – unul la Viena și unul la Budapesta – , în care majoritatea dominantă a populației nu era formată din austrieci și unguri, ci din așa-numitele «minorități».
Cu alte cuvinte, populația zisă «majoritară» reprezenta, din punct de vedere numeric, o minoritate. Iar majoritatea era formată din români, cehi, slovaci, croați, ruteni, polonezi, sârbi și alții.
Ei alcătuiau peste jumătate din populație, conform recensămintelor oficiale austro-ungare. Această imensă disproporție presupunea o vigilență ieșită din comun din partea autorităților, care, la 1871, au stat treze și au vegheat să nu cumva să fie jignite sentimentele monarhiei, ale Casei de Austria și în general ale statului austro-ungar.
Cu toate acestea, toți cei prezenți au văzut că se strânseseră la Putna tineri din toate provinciile românești înstrăinate și din România și că erau prezente cu discreție, ca și astăzi, și autoritățile statului român, că se vorbea cu înflăcărare de unitatea românească, despre limba română, despre asupriri imperiale și libertăți îngrădite, despre idealuri de viitor privind edificiul național românesc.
Mihail Kogălniceanu era cea mai înaltă autoritate a statului român – [un] moldovean dintr-o familie cu obârșia pe Cogâlnic, cum îi spune numele. Mihail Kogălniceanu, deputat, fost prim-ministru și viitor ministru, el a reprezentat la Putna și Academia Română, al cărui membru fusese ales în 1868 și al cărei președinte avea să devină.
El era un simbol. Marele lui merit de român dintr-o provincie înstrăinată și oropsită s-a văzut de pe când avea 25-26 de ani la Iași când, la deschiderea cursurilor de Istorie națională la Academia Mihăileană, a numit «patrie» toată acea întindere de loc pe care se vorbea românește. Adică, pentru el, patria era în limbă, în suflet și-n credință.
La Putna a fost și Alexandru D. Xenopol, cu un memorabil discurs despre Ștefan cel Mare, premiat atunci pe bună dreptate. Și el avea 24-25 de ani.
Comitetul de Organizare al Serbărilor a făcut atunci un concurs și, până la urmă, a rămas în concurs doar Xenopol și a fost premiat și a vorbit despre rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare. Comisia, formată din oameni importanți ai timpu... vezi mai mult
Sursa: Glasul Cetății
