Stire 15.06.2020 ⋅ 0 comentarii
Însemnări
De mult, parcă, aşteptam să mă cheme altfel SATUL. Căci mă cheamă des uliţa copilăriei, cu mireasma florilor de salcâm, cu nucul din grădină, cu dangătul de clopot din morminte, unde îşi dorm veşnicia străbunicii, bunicii, părinţii, neamurile, prietenii...
Şi m-a chemat. M-a chemat cu acelaşi dor, care acum s-a numit „DOR! de Eminescu”.
În marea trecere a străbunilor spre cele veşnice, prea devreme „somnul le este lin” căci Eminescu e aproape, dar au rămas amintirile... A rămas Castelul, fosta scoală unde am slujit ca dascăl, au rămas potecile, unde odinioară „semănăm” pământ să se facă alei, viitoarele „Alei eminesciene”, nu în ultimul rând au rămas OAMENII: primul meu învăţător, primii mei dascăli...
A rămas şi profesorul – primar Mircea Curtuţiu, pe care „dorul de Eminescu”, acest „împărat al florilor de tei” îl îndeamnă să afirme că „Eminescu este suma spiritualităţii româneşti”. Dar, a rămas acasă şi dl. Covaci, profesorul de botanică, directorul şcolii şi „părintele spiritual” al multor generaţii, aşa cum îl ştim noi, căci DOMNIA sa ne ducea în pădure să facem „aleile” parcului de acum, să sădim puieţii rari, să-i îngrijim, să le dăm viaţă... E mult de atunci, dar satul ne-a chemat, o părticică din noi e şi aici, vă mulţumim DOMNULE PROFESOR COVACI, suntem MÂNDRI să vă „furăm” câte ceva din modestul d-voastră „dosar de existenţă”, din romanele „camilpetresciene şi să divulgăm, căci ştiu de mult, că mai vechile d-voastră preocupări legate de personajul Cătălina din „Luceafărul” datează din vremea celui de-al doilea război mondial, când la patru-cinci ani cât aveaţi, „dăltuiaţi” în lut chipul Cătălinei. Acelaşi chip, dar din plante, l-aţi , zugrăvit în parcul dendrologic, mânat de acelaşi „dor” de Eminescu, acum „visul” de-o viaţă, de 25 de ani, s-a împlinit, Eminescu veghează peste „Pădurea (dvs.) de argint”, peste „Aleea cu plopi”, Eminescu întruchipat în Luceafăr se identifică cu codrul, recitându-ne „împărat slăvit e codrul” şi-şi poartă cu cinste al doilea „certificat de naştere” în parcul devenit Grădină botanică, iar ochii noştri se scaldă în lacrima amintirilor.
De azi, EI „s-a născut” şi la Macea
Dar acasă, măcinat de acelaşi „dor” din propriile versuri („mi-e dor să lipsesc puţin din mine” – „Rugă profană”, „ai grijă de dorul meu, până mă duc să mă răstignesc” – „Cu tine”) l-am regăsit pe sculptorul – poet, măceanul Pavel Mercea – Mercescu, un fiu de onoare din Macea, plecat „puţin” la Bucureşti după... Eminescu dar care, printr-o ,,scrisoare” se roagă Tatălui ceresc „să nu ne împrăştie în lume” ci „păstrează-ne „Doamne”, acasă / Sub acoperişul limbii lui Eminescu”. Noi. fiii satului, de azi, de ieri, dintotdeauna, am îngenuncheat la picioarele marelui poet, dăltuite în stâncă, simbol al eternităţii şi al „trecerii” noastre pe aici, şi ne-am înfrăţit cu” EL, căci de azi, EI „s-a născut” şi la Macea, „Trebuia să poarte un nume” ar fi spus Nichita, numele lui e Eminescu, fiul, iar al Tatălui, Pavel Mercea, care l-a dăltuit ca pe un „Apostol al neamului”, un poet romantic ce-si împreunează mâinile în „Rugăciunea poetului pentru noi, ca valoare de simbol, încrucişarea mâinilor e descătuşarea, e glasul nostru „ce din mila sfântului / umbră facem pământului”. Vă mulţumim, MAESTRE! Prin „mutarea lui Eminescu în Ardeal, la Macea, unde l-am primit cum ştim doar noi si l-am „sfinţit” cu apă sfinţită şi busuioc, „Dorul dvs. din Dor”, dorul sufletului, „aţi spart” „Gălăgia tăcerii” (P.Mercescu – Versuri, Bucureşti,1992), în câmpia măceană, la ceas de tei în floare şi grâu înspicat. Somn uşor, „Eminescu” „să-ţi fie somnul lin / şi codrul aproape”, Visul s-a-mplinit, „în timp ce viaţa ne întoarce spatele / amintirile sunt ca ramurile, uscate, dacă nu le tai, usucă pomul” (Declinarea timpului).
Dar, am mai avut un „dor”, dorul de alt sat – devenit oraş, Curtici, care ne-a chemat şi ne-a „adoptat” vreme de aproape 15 ani. Cortina a căzut... Aici mirosea a pâine caldă din „spicul de aur” stropită cu nostalgia anilor care s-au scurs, în ecou, parcă, dar, „la alte vremi, alţi oameni”, la fel de dragi nouă, vorba poetului Eminescu „Trecut-au anii, ca nourii lungi pe şesuri...” iar ghemul amintirilor se deapănă în „somn” eminescian.
Florica R. Cândea - UZPR, filiala Arad
Sursa: ARQ
