Sfântul Dimitrie Basarabov, Ocrotitorul Bucureștilor și mângâierea celor întristați

”Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Dimitrie, duhul tău.” (Tropar)

Ziua de 27 octombrie a fiecărui an este ziua de prăznuire a ”omului ceresc”, ”îngerului pământesc”, ”locașului dumnezeiesc, de minuni izvorâtor”, ”învățătorului tinerilor”, ”întăririi bătrânilor”, ” doctorului iscusit al bolnavilor”, ”mângâierii celor întristați”, după cum frumos îl descoperim de pe Sfântul Dimitrie Basarabov, Ocrotitorul Bucureștilor. 

Viața Sfântului Dimitrie cel Nou

Sfântul Cuvios Părinte Dimitrie cel Nou a trăit pe vremea binecredincioșilor împărați româno-bulgari (secolele XII-XIV), într-un sat mic numit Basarabov sau Basarabi, așezat pe apa Lomului. S-a născut din părinți săraci, dar buni creștini dreptmăritori.

Încă din copilărie, Sfântul nu s-a deprins la învățături înalte, nici la meșteșuguri strălucite, nici la măiestrite neguțătorii, ori la desfătările copilărești și la alte plăceri cu care se îndeletnicesc tinerii cei iubitori de lume și de cele ale lumii, ci s-a îndeletnicit cu meșteșugul meșteșugurilor: lucrarea faptelor bune, a smereniei și a rugăciunii, ca și Avraam, Isaac și Iacob; deoarece prin astfel de virtuți cu înlesnire se învrednicește omul a vorbi cu Dumnezeu și degrabă se împrietenește cu El, făcându-se bineplăcut Lui.

Dintru început, fericitul se îndeletnicea, cu luare aminte și osârdie, cu pășunatul vitelor satului său, precum odinioară Iacob păștea turmele lui Laban. După ce cu sârguință și cu nevoință s-a ostenit destulă vreme în această smerită ascultare, pe toate cele ale lumii ca pe un nimic socotindu-le, s-a retras într-o peșteră pe apa Lomului în sus, unde era o mănăstire. Aici a primit schima monahală, fugind de rudenii, prieteni și cunoscuți.

Apoi, prin viața cea cu totul îmbunătățită, izbăvindu-se de orice ispită, a început, ca un viteaz ostaș al lui Hristos, să alerge spre luptele cele mai anevoioase și duhovnicești: post aspru, priveghere și rugăciune de toată noaptea, sporind acestea cu smerita cugetare întru frica lui Dumnezeu, lucrări care i-au adus măsura întregii înțelepciuni, din care se naște curăția vieții și podoaba faptelor monahicești.

Că, de n-ar fi fost întru acest chip, nu s-ar fi învrednicit să fie și după moarte nestricăcios și, de nu și-ar fi agonisit prin lucrarea faptelor bune harul Sfântului Duh, în puterea căruia trupul său și până acum se păstrează întreg și înmiresmat, n-ar fi săvârşit atâtea minuni, despre care vom vorbi mai jos.

După ce s-a făcut desăvârșit întru toate faptele bune, ajungând a fi „bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), și, pe când a mai viețui în trup i se părea o adevărată pagubă, iar a zbura spre veșnicele locașuri – o neprețuită dobândă, Dumnezeu, pe Care-L iubea și pe Care-L dorise, a hotărât să-l mute din „cele de aici”.

Și iată că, din tainica descoperire dumnezeiască, mai dinainte cunoscându-și sfârșitul și, culcându-se între două pietre mari ce se aflau acolo, aproape de peșteră, tocmai pe țărmul Lomului, și-a dat strălucitul său suflet în mâna lui Dumnezeu, iar mult truditul lui trup multă vreme a rămas nevătămat între acele două pietre.

Odată, s-a revărsat apa Lomului, încât prăbușea copacii de pe țărmuri, surpa podurile și aducea cu ea bolovani mari. Atunci s-au surpat lespezile care acopereau trupul sfințit al Cuviosului Dimitrie cel Nou și moaștele au căzut în apă, rămânând vreme îndelungată acolo, ca o neprețuită comoară duhovnicească.

Apoi s-a arătat Cuviosul, în vis, unei copile, care era chinuită de duh necurat, arătându-i locul și zicându-i: „Eu te voi vindeca, dacă părinții tăi mă vor scoate din apă“! Dimineața, copila a spus părinților visul pe care l-a avut.

Atunci, adunându-se preoți și oameni mulți, s-au dus toți la locul descoperit copilei în vis, unde adeseori se ivea o lumină, care se socotea de cei de rând a fi semn că acolo era o comoară. Căutând cu de-amănuntul, au aflat sfintele lui moaște în prundiș, după cum se arătase copilei, le-au scos întregi, strălucind ca aurul, și le-au dus în satul Basarabov.

Vestea despre aflarea cinstitelor moaște a străbătut toate împrejurimile și a ajuns și la urechile domnitorului Țării Românești. Acesta îndată a trimis preoți și boieri, ca să aducă în țara noastră moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie.

Mergând trimișii domnești în satul Basarabov, au luat moaștele Cuviosului și au pornit către Țara Românească. Însă, ajungând cu acestea până la o localitate ce se numea Ruse, aproape de o fântână, au lăsat sfintele moaște, de vreme ce – prin dumnezeiască minune – n-au putut să le ducă mai departe.

Iar preoții și boierii, văzând aceasta și nedumirindu-se ce vor face, s-au sfătuit să înjuge două junici tinere la carul în care se aflau moaștele Sfântului și să le lase să meargă încotro vor vrea, socotind – cu dreptate – că aceasta va fi voia Cuviosului. Și – o, minune! – junicile s-au întors îndată cu moaștele Sfântului înapoi la Basarabov, oprindu-se în mijlocul satului.

Drept aceea, preoții și boierii s-au întors fără nicio ispravă și au spus domnitorului toate cele ce au văzut. Atunci domnitorul Țării Românești a trimis din nou boieri cu bani și au făcut o biserică în numele Cuviosului Dimitrie, acolo unde s-a oprit Sfântul.

Multe minuni a săvârșit celor care au năzuit cu credință către el. Despre acestea vom istorisi câteva dintre cele ce s-au însemnat de martori ai acestora demni de crezare.

Astfel, două femei surori, anume Aspra și Ecaterina din Cernavodă, au făcut o biserică preafrumoasă, punându-i hramul Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și s-au sfătuit între ele cum ar putea să ia vreo părticică din moaștele Sfântului Dimitrie, ca să o aducă în biserica lor; întrucât a le lua cu totul socoteau că nu va vrea Sfântul, precum a și fost.

Deci, venind cu smerenie și cu evlavie și închinându-se Sfântului, au luat în taină o mică părticică din moaștele lui și, vrând să se ducă cu căruțele lor, caii nicidecum n-au putut a se mișca din locul acela, deși vizitii îi băteau mereu. Atunci, coborând din căruțe, cu lacrimi au alergat și au căzut la moaștele Sfântului și, punând părticica la locul ei, s-au rugat să le ierte greșeala; și așa, izbăvindu-se de nevăzuta oprire, s-au dus cu pace în satul lor.

Altă dată, a venit Părintele Mitropolit al Târnovei, anume Nichifor, cu soborul lui, ca să se închine cinstitelor moaște ale Sfântului Dimitrie.

Și, închinându-se mai întâi Mitropolitul și sărutând sfintele moaște, s-a depărtat puțin și a șezut pe un scaun; după aceea, mergând pe rând toț... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății