Troaș, satul de lângă castelul Regelui Mihai

,,Cât trăim pe-acest pământ

Mai avem un lucru sfânt:

O câmpie, un sat natal,

O clopotniţă pe deal.

Cât avem o ţară sfântă

Şi un nai, care mai cântă,

Cât părinţii vii ne sunt -

Mai exista ceva sfânt.

………………………………..

Cât avem un sat, departe,

Şi un grai ce n-are moarte,

Cât ai cui zice "părinte!" -

Mai există lucruri sfinte."

(Baladă- Nicolae Dabija)

Gardul de piatră înconjură castelul, este trainic dar nu prea înalt atât cât să se vadă frumusețile din curtea acestuia. Locul este de basm și ca orice basm totul începe cu ,,a fost odată" și încă odată am spune noi, acum în vremea noastră. Lucruri frumoase sunt și acum, important este să le căutăm, în liniște și cu atenție.

Farmecul locului este dat nu numai de castel ci și de natura care îl înconjoară și oamenii care prin prezența și activitățile lor continuă frumoasa povestire. O poveste cu regi și regine care au trăit în aceste locuri.

Drumul spre destinația noastră cotește pe lângă gardul castelului din Săvârșin și merge însoțit de un frumos râu.

Cercetări arheologice

Săpăturile arheologice făcute în zona satului Troaș au indicat urme ale prezenței omului preistoric pe vârful Roaiba. Au fost scoase la lumină urme ale culturii din epoca de piatră, a sfârșitului neoliticului, din epoca bronzului și a fierului.

Tot arheologii au găsit urme ale culturii dacice până la sfârșitul secolului al II-lea după Hristos, fiind descoperite monede dacice de tip ,, Hunedoara" și o monedă cu inscripția ,, Provincia Dacia an I" informațiile fiind consemnate în lucrarea Monografia comunei Săvârșin scrisă de Iosif Dohangie Cojan.

Locuitorii

În documentele vremii până la începutul secolului trecut satul apărea sub denumirea de Trojas. La 1900 aici locuiau 880 de suflete, în 1930 erau 751, numărul acestora va scădea la 641 de locuitori așezați în 141 de gospodării. Astăzi în sat mai sunt locuitori în aproximativ 80 de gospodării.

Legendele satului

În trecut, satul era situat pe valea Galșei, puțin mai sus de locul din frumoasa vale unde este poziționat acum. Acolo era un câmp unde se afla biserica și satul. Sătenii ne-au povestit că haiducii l-au prins pe groful care stăpânea suprafețele întinse de teren în zonă. Timp de câteva zile cât s-a aflat în captivitate acesta a primit să mănânce pește sărat fără să primească apă. Atunci când i-a întrebat de ce nu primește și apă, răspunsul primit a fost că și localnicii se descurcă foarte greu cu apa.

Așa că după ce a fost eliberat groful i-a lăsat pe țărani să se mute pe actuala vale care era parte a moșiei sale. Oamenii au adus cu ei și biserica satului. Actuala locație în care se află amplasată biserica este a treia conform spuselor localnicilor.

Biserica din Troaș în patrimoniul Muzeului Țăranului Român

Era o vreme când în Transilvania, datorită dispozițiilor autorităților, bisericile românilor puteau fi construite numai din lemn, pentru a nu putea rezista în timp. Cu toate acestea multe dintre ele există și astăzi. Un astfel de exemplu îl constituie biserica de lemn din Troaș.

Profesorul de istoria artelor al Universității din Cluj, Coriolan Petranu publică în 1927 lucrarea ,,Bisericile de lemn din județul Arad". 

Autorul inventariază și face o descriere amănunțită a acestor lăcașuri de cult din județul nostru. La data documentării cărții, în 1925, existau în întreg județul Arad un număr de 55 de biserici din lemn, cele mai multe dintre ele în plasa Hălmagiu.

Biserica se află amplasată pe un deal până la ea se ajunge urcând trepte din piatră. Cimitirul satului încercă parcă să o protejeze. E biserica în care care s-au botezat și cununat atâtea generații. De atâtea ori au înconjurat-o de Înviere cântând cu toții ”Hristos a Înviat" și luminând întreg cimitirul cu lumina lumânărilor pe care le țineau în mâini. Biserica are o pictură extrem de valoroasă de inspirație locală, pe peretele stâng din fața altarului se află o listă cu numele femeilor care au donat pânza necesară pentru pictarea bisericii.

Acum pe biserica Troașului este așezată o placă cu următoarea inscripție: ,,Biserica de lemn din Troaș cu hramul Sfinții ierarhi bun de patrimoniu al Muzeului Țăranului Român, Muzeu Național de Arte și Tradiții". Acest lucru este unul onorant pentru comunitate, nu putem decât să sperăm că cei în patrimoniul cărora se află biserica vor găsi fonduri pentru repararea și întreținerea acesteia. Am reușit cu ajutorul tovarășului meu de drum, Cristian Roja să surprindem în imagini frumusețea bisericii și a satului Troaș.

Postul Crăciunului

Din data de 15 noiembrie, odată cu începutul postului, începea să se colinde în biserică. Cei care urmau să meargă la colindat se întâlneau la casa unuia dintre colindători pentru repetiții. În alte case în această perioadă se organiza clacă la tors de cânepă. În ajunul Crăciunului, colindătorii mergeau la casele tuturor sătenilor. Aceștia erau omeniți cu bani, cârnați, colaci și țuică. Unul dintre colindători aduna mulțimea de bunătăți într-un sac. Toate aceste obiceiuri ne-au fost povestite de Lazăr Joldea cantorul bisericii din Troaș.

Coșarul de uscat prune și țestul de copt pâine

Pentru a putea mânca prune și iarna acestea erau uscate în coșare. În trecut existau în localitate mai multe astfel de locuri unde se uscau prune. Acum un singur localnic, Jurcoane Alexandru, mai are coșar în curte și îl și folosește. Anul acesta nu a fost cazul, din cauza lipsei prunelor. Prunele erau așezate pe o ramă cu margini din lemn pe care erau împletite nuiele, acum nuielele au fost înlocuite cu plasa de sârmă. Ajuns la vârsta de 80 de ani, Jurcoane Alexandru ne arată o poză din tinerețe alături de soția sa cu care este căsătorit de peste 50 de ani. 

Curtea și casa sunt foarte îngrijite, atunci când am ajuns în gradina lui l-am găsit trebăluind la stupii de albine.

Sătenii coceau pâine în cuptoarele pe care le aveau în casă, acum în sat o singură femeie mai are cuptor de pâine și îl mai folosește din când în când. Viorica Petrean ne-a mărturisit că a copt pâine în cuptor prin primăvară.

Un meșter iscusit de la Zam făcea pentru cei din Troaș țesturi pentru copt pâine și plăcinte. După ce este făcut focul pe pământ și lemnele se transformau în jar, era așezată tava cu alutul și apoi țestul. Acesta, în forma unui clopot, era foarte practic, fiecare familie avea unul în gospodărie. Nimeni din Troaș nu mai face pâine sau plăcinte în țest astăzi, cu greu am găsit unul vechi, parțial distrus la familia Oprea.

Sălașele și claca

Feriți de colectivizare locuitorii Troașului și-au construit sălașe (gospodării) în locurile unde aveau pământ. Existau zeci de sălașe. Din luna martie oa... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății