Național 10.09.2020 ⋅ 0 comentarii
Astăzi, 10 septembrie, se împlinesc 148 de ani de la înveșnicirea eroului național Avram Iancu.
La începutul anului 1872, starea de sănătate a lui de sănătase se agravase. A fost internat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii şi a tuselor chinuitoare, acolo petrecându-și ultimele săptămâni din viaţă. În dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 avea să fie găsit mort pe prispa casei unui localnic din Baia de Criş, numit Lieber, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Asupra lui au fost găsite o năframă, un fluier din lemn de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului, susţin istoricii. Preotul a consemnat pe certificatul de deces numele celui decedat „Avram Iancu, eroul românilor”, vârsta de 48 de ani şi faptul că moartea a fost „firească”.
Avram Iancu a fost înmormântat la Ţebea, în cimitirul ortodox în care se află şi Gorunul lui Horea.
Ce, cum și mai ales câte cuvinte ar putea face cuprinderea spiritului ”Crăișorului Munților”? Nu știm, însă ce știm cu certitudine este că sunt oameni despre care este mult mai lesne a-i simți decât a-i ”vorbi”...
Cumva, cu cât încerci mai mult să intri în starea dorului lor ascuns în cuvântul ”națiune” începi ușor să le simți spiritul, nădejdea, lupta, dragostea, fiecare dintre ele cu puterea unei adieri de vânt în vreme de arșiță: te revigorează, simți până la lacrimi, iar cuvintele tac!
Avram Iancu- omul care a știut ajunge pe tărâmul sufletesc al țăranului român și cunoscându-l în profunzimile sale cele mai tainice a reușit a aduce suflet lângă suflete, unindu-le sub puterea aceluiaș dor al ”națiunii fericite”, cum el însuși avea să scrie în testamentul cu o valoare incontestabilă pentru noi și pentru conștiința noastră identitară indiscutabilă:
"Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu câte zile mai pot avea. Un fel de presimțire îmi p... vezi mai mult
Sursa: Glasul Cetății
