Stire 18.12.2020 ⋅ 0 comentarii
1.Pe vremea anilor mei de fotbal, unul dintre cele mai folosite exerciții de antrenament( folosit mai des vinerea) era următorul:
Antrenorul împărțea, jucătorior din compartimentul apărării, tricouri de o anumită culoare, iar formulei de atac ce urma să joace duminica, tricouri de altă culoare. Mingea pornea mereu de la echipa atacanților, aceștia având obligația de a finaliza. Singurul scop al apărătorilor era să distrugă atacul colegilor din atac. După ce mingea era câștigată de apărători, atacul se relua de la mijlocul terenului.
Cu părere de rău, dar cu certitudine, acest ” exercițiu” s-a derulat pe perioada a 75% din meciul de joi de la Sfântul Gheorghe, meci în care apărătorii UTA-ei care au dus tot greul, încercau să stăvilească acțiunile de atac ale covăsnenilor. Și le-a reușit de multe ori, însă din păcate, așa ca la antrenamentele de pe vremurile mele, mingea ajungea mereu cel mult până la mijlocul terenului unde Sepsi intra din nou în posesie.
2. Tot pe vremea mea, dar mult mai devreme de a mă apuca de fotbal, făceam și eu, ca orice copil, trăznăi. Nu ieșite din comun, dar suficent ca să -mi scot câteodată părinții din sărite. Tata nu mă bătea niciodată, dar mama era cu ”altoitul” ( pe-atunci nu erau legile cu interzisul violenței în familii). Mă bătea mama, nu des, dar când o făcea, avea motive serioase. Înduram , pentru că eram conștient de vinovăția mea, dar nu plângeam. Dar....cea care plângea, era mama. De mila mea...de iubirea ei pentru mine. ”Învață, nu-ți cer să faci nimic altceva , joacă-te când e de jucat, nu te punem la lucru, este fratele tău, este și sora ta , mai mari care fac lucrul acesta , îmi spunea mama mea , printre lacrimi, dar cu lingura de lemn sau cu ce avea la îndemână, la curul meu.
Mai târziu, mult mai târziu, mi-am dat seama că am iubit-o pe mama mai mult decât pe tata. A fost rezultatul conștientizării.
Revenind în zilele noastre, noi ( ziariștii, suporterii, ibitorii de fotbal arădeni) suntem, într-un fel , părinții UTA-ei. Unii ”tata”, alții ”mama”.
Cei din prima categorie împărtășesc părerea că UTA ,trebuie iubită indiferent cum joacă, fără nicio dojană la adresa jucătorilor, antrenorilor etc.
Ceilalți, ” mămicile” mai trag câteo palmă, mai trag de urechi , mai își permit să dea și sfaturi, mai îndeamnă la muncă....dar în sufletul lor plâng. De drag și de iubire...și poate de dor de a fi acolo pe stadion lângă ea, ” Bătrâna Doamnă” a Aradului.
Hai să fim împreună și tații și mămicile, cu tot ce ne pricepem noi !
Sursa: ARQ
